Am si uitat cum e sa iti pui gandurile pe o foaie. Am uitat cat de profund e sentimentul de a scrie, de a lasa o mica parte din persoana ta la suprafata. E totul alb in jur, da e Ianuarie si e zapada, dar nu la asta ma refer. Sunt intr-o camera alba, o camera mare fara ferestre sau vreo usa. In unele parti sunt mici pete de culori care ma cheama sa le dau viata, sa le arunc in toate partile ca sa facem un tablou frumos. Imi cer sa imi pictez gandurile, trairile, sentimentele. Sa le dau viata printr-un tablou frumos.
Cateodata e greu pentru ca ai nevoie de ajutor sau pentru ca nu te simti in stare sa faci asa ceva. Multi dintre noi putem face lucruri frumoase singuri fara ca cineva sa fie langa noi. Dar altii nu pot. Mereu am nevoie de cineva langa mine, nu neaparat saa ajute. Ci doar sa fie langa mine si sa stiu ca e acolo si ca nu sunt singur.
Peretele era de un alb imaculat. Atunci, nervos fiind am luat toate culorile gasite pe care le-am gasit si am aruncat in toate partile. Asa ai aparut tu. Era cea mai frumoasa imagine si nu ma saturam sa o privesc. In fiecare zi imi imaginam o poveste pentru acel chip. Asa au aparut sentimentele. Asa ai prins contur si parca totul avea un sens. Totul avea un sens. Tu, eu si miile de povesti dintre noi. Imi amintesc ziua in care totul s-a intunecat si cand luminile din camera s-au reaprins tu nu mai erai acolo. Am stat cateva zile sau cred ca a fost luni sa imi dau seama ce s-a intamplat.
Si dupa am inceput din nou sa stropesc cu acele culori in toate partile si ai reaparut. Erai din nou acolo si povestile incepeau sa se nasca mereu si mereu si erai acolo. Pana ai disparut din nou. Si din nou am asteptat.
De data asta au inceput ranile si asteptam ca sa reapari si sa ma vindeci dar timpul era impotriva noastra si totul se distanta mai mult si mai mult pana m-am obisnuit si cu ranile.
Si din nou am stropit peretii cu culori si ai aparut tu. Si dupa toate astea s-a nascut "noi". Era un fel de.. Nu stiu ce era. Era un tablou frumos, era povestea noastra acolo si era frumos. Imi amintesc cand am expus tabloul in acel muzeu si lumea era impresionata. Si lumea zambea si noi eram asa frumosi si fericiti si doamne ce dor imi e de acele momente.
Acum e din nou intuneric in camera. E si putin frig dar m-am obisnuit si cu asta. Acum astept din nou sa iti pot da contur, sa fim din nou frumosi si lumea sa zambeasca din nou cand o sa ne vada tabloul.